Îmi vine în gând acum o povestioară pe care mi-o zicea bunica mea, ea a fost învăţătoare când era tânără şi nu a renunţat la povestit atunci când a îmbătrânit, aşa că de multe ori când merg la ea îmi tot povesteşte câte ceva.
Mi-aduc aminte că îmi povestise despre o fetiţă care era cu mama ei afară, nu mai ştiu chiar exact, dar am să fac un mic dialog din ceea ce îmi amintesc ca să vedeţi despre ce este vorba.
-Ce se aude? întrebă fetiţa.
-Plânge un copil, îi răspunse mama ei.
La auzul discuţiei lor, care a fost puţin mai lungă decât am scris eu aici, o femeie curioasă a întrebat-o pe mama fetiţei de când e aşa, şi ea i-a răspuns că de când s-a născut fetiţa nu putea să vadă.
Ştiu că la vremea respectivă această poveste mă impresionase mult, mai ales la cum o povestea bunica cu intonaţie. Nu ştiu să vă spun dacă e reală pentru că după cum am menţionat şi mai sus era mai mică atunci şi nu-mi amintesc tare mult din poveste, dar sunt sigură că există astfel de cazuri şi în ziua de azi.
Acum, aş vrea să vă spun despre un băieţel pe nume Petru, e un copilaş de doar 8 luni care suferă de mai multe boli cardiace şi are nevoie de ajutorul nostru. Noi îl putem ajuta fiecare cum poate, fie prin rugăciune, fie prin a dona nişte bănuţi, chiar şi un leu este suficient dacă nu aveţi mai mult.
Pe această cale vreau să spun că nu trebuie să uităm cât de mult înseamnă să fii sănătos, şi de asemenea nu trebuie să uităm că Cel ce ne dă sănătate merită mulţumiri. Mulţi tind să creadă că este ceva normal să ai sănătate sau pâine pe masă dar adevărul este că nu puţini sunt oamenii sau copiii care stau în pat bolnavi ani de zile, sau cei care stau pe străzi şi nu au ce mânca. Şi hadeţi să nu dăm din umeri, spunând că unii nu muncesc sau că şi-au făcut-o cu mâna lor ci dacă putem ajuta hadeţi să ajutăm pentru că nu se ştie când vom fi noi cei care vom avea nevoie de ajutor.
